În spațiul verde dintr-un parc al orașului, sub călduțul soare al primăverii, din iarba crudă răsăriseră frunzele zimțate și puternice ale păpădiilor.Printre acestea își scosese căpșorul o minunată floare galbenă, nevinovată, aurie și senină asemeni unui apus de soare în luna mai. După ceva vreme, floarea se preschimbă într-un ghemotoc ușor alcătuit dintr-o mulțime de pufuleți care aveau fiecare la capăt câte o sămânță bine înfiptă în miezul pufoasei sfere.
Câte supoziții nu făceau micuțele semințe, câte vise de-ale lor nu legănă adierea serii pe când începeau să se audă primele cântece ale greierilor…
- Oare unde vom încolți?
- Cine poate ști?
- Doar vântul o știe.
Într-o dimineață, puful fu smuls de o nevăzută pală de vânt. Semințele o porniră care încotro pe aripile vântului, agățate de parașutele de puf.
- Salutare… salutare, își spuneau micuțele semințe unele altora.
În vreme ce majoritatea semințelor cădeau pe pământul bun al grădinilor și câmpurilor, una singură – cea mai mică dintre toate – sfârși, după ce zbură puțin, într-o crăpătură din cimentul unui trotuar. Nu a dat decât de un fir de praf purtat acolo de vânt și ploaie, atât de amărât în comparație cu pământul bun și gras al câmpiilor.
- Dar toată crăpătura este numai a mea! își zise sămânța noastră și, fără a sta o clipă pe gânduri, se strecură acolo și încercă să-si înfigă cât mai adânc rădăcinile. În apropierea acelei crăpături se afla o bancă rablagită și scrijelită toată. Pe acea bancă se așeza mereu un tânăr; era zbuciumat și avea o privire nelinistită. Pe sufletul său apăsau nori negri și mereu își ținea pumnii strânși.
La un moment dat, văzu două zimțate frunzulițe de un verde crud răsărind pe stradă din ciment.
- Nu veți reuși, sunteți ca mine! Zise, râzând cu amar, și le strivi cu piciorul.
În ziua următoare însă, văzu că frunzele se ridicaseră iar și de astă dată erau patru.
Din acea clipă, nu mai izbuti să-și dezlipească privirile de la încăpățânata și curajoasa planta. După câteva zile ieși la iveală și floarea, de un galben strălucitor, asemeni unui zâmbet fericit.
Pentru prima oară după timp îndelungat, tânărul simți cum resentimentele și amărăciunea care îl copleșeau, împovărându-i inima, începeau să se topească. Își înălță capul și respiră adânc. Izbi cu pumnul spătarul băncii și strigă:
- Am priceput… Putem să răzbim!
Îi venea să plângă și să râdă deopotrivă. Atinse cu degetele căpșorul galben al păpădiei. Plantele simt iubirea și bunătatea ființelor umane. Pentru micuța și îndrăzneață păpădie mângâierea tânărului a fost lucrul cel mai frumos ce i s-a putut întâmpla.
Să nu întrebăm vântul de ce ne-a purtat acolo unde ne aflăm. Chiar dacă suntem sufocaţi de ciment, să ne înfigem cu putere rădăcinile în pământ şi să trăim. Fiecare dintre noi poartă o veste bună.
Bruno Ferrero
