Întreaga lucrare de convertire a profeţilor Vechiului Testament este străbătută de chemarea la îndreptarea vieţii potrivit voinţei divine.
Cu toate acestea, omenirea fiind lipsită de harul dumnezeiesc, oamenii nu puteau depăşi limitele vieţii trăită fără perspective spirituale şi de aceea se simţea lipsa unui ajutor supranatural care a venit odată cu întruparea Mântuitorului Hristos.
El ne-a adus harul divin (Ioan 1, 17) prin care omul a reluat comuniunea cu Dumnezeu, dar a şi chemat pe oameni la pocăinţă, la redresarea vieţii morale, sufleteşti.
Mântuitorul Hristos a început lucrarea Sa în lume rostind cuvintele: „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). Dacă Mântuitorul Hristos nu ar mai fi rostit nici un alt cuvânt, acesta ar fi fost de ajuns pentru ca omenirea să ia cunoştinţă de învăţătura Sa, deoarece cuvântul pocăinţă cuprinde în sine o descoperire nouă la lumina căreia omenirea putea să-şi găsească drumul izbăvirii, al ridicării, al renaşterii spirituale. De asemenea, miezul propovăduiţii Sf. Ioan Botezătorul are în vedere întoarcerea tuturor spre o viaţă curată, prin rostirea cuvintelor: „Faceţi roade vrednice de pocăinţă” (Matei 3, 8); „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2).
